Incerc de ceva timp sa accept realitatile din viata mea. Este o incercare mai dureroasa decat ma asteptam. Ma simt ca si cum trebuie sa ma desprind de viata aceasta, de ceea ce credeam ca imi mai ramasese si sa incerc sa continuu un drum care nu este si nu ar fi trebuit sa fie al meu.
Pana la urma va trebui sa ma hotarasc si sa accept sau nu sa imi continui viata. Mai greu este sa ma gandesc ca in drumul meu nu ma voi intalni decat cu singuratatea, cu suferinta, cu durerea si, uneori, cu umilinta.
Ma simt smulsa din lumea asta, aruncata pe un drum serpuitor, un drum la capatul caruia voi ajunge singura, exact asa cum il voi parcurge. E ciudat sa te trezesti intr-o zi si sa realizezi ca, de fapt, nu mai ai nimic, ca nu poti avea pe nimeni langa tine, ca totul este altfel de cum ti-ai fi dorit sa fie.
Daca voi reusi sa accept si sa merg mai departe pe acest drum, care nu ar trebui sa fie al meu, ma voi intreba intotdeauna cum e sa simti bucuria, cum e sa atingi fericirea, cum te simti cand te vrea cineva pentru ceea ce esti, cum te simti cand nu esti respinsa?
Regretele sunt tarzii, anii au trecut, singuratatea te inraieste intr-un fel… Incerci sa aduni ce mai poti de pe marginea drumului: umbra unei flori, praful stelelor, stralucirea razelor, feeria noptii, parfumul din iarba cruda…
Si, asa, incerci sa mergi mai departe, cu toata povara pe care o duci cu tine, cu povara iubirii pe care un ai cui s-o oferi, cu toata durerea sentimentelor netraite, cu tot focul care arde in tine si pe care nu-l poti stinge, cu toata pasiunea inchisa intr-o colivie.
Drumul acesta e lung, atat de lung, mi se pare ca nu se mai termina. Ma tot uit in zare sa vad un sfarsit, dar el serpuieste in continuare, nimic nu se schimba. Am obosit…
As vrea sa ma asez intr-o poiana cu iarba verde, sa ma intind printre flori, sa uit ca am trait vreodata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
aripi larg deschise